Poem dezbrăcat de patimă..

Ambiguitatea emoțională cu care violent ai îmbrățișat-o, s-a dovedit a fi fatală. I-ai hrănit existența cu emoții infantile, i-ai sărutat coapsele în respirații avide, dar nu ai fost capabil să îi satisfaci gândurile hămesite. I-ai adorat parfumul pielii, ușor pătat de aroma înțepătoare a haosului ce-l poartă în vene mult prea intim pentru incompetența ta emoțională. Amprentele ei, poem erotic pe pielea prezenței masculine, amprentele tale, picături acide de regret ce par că încă îi ard în privire. Pare că cerul nocturn încă îi cerne cromatica ta carnală în gânduri, însă refuzul ei de a-ți descompune existența în fărâme de amintiri începe să se altereze. Liniștea nu mai are mirosul tău sau poate nu l-a avut niciodată pe de-a-ntregul. Pentru ea, rămân unica prezență masculină aptă să o pătrundă profund până în momentul în care sufletul ei rămâne aproape gol în brațele nopții, pătat de razele blânde ale lunii. Pe ea, se cuvenea să o trăiești poetic, să îi săruți virgula degetelor și litera din miezul rimei, să îi guști fiecare vers cu o pasiune bolnavă și să nu te oprești la punct. Arta trupului ei lipsit de emoții îți este străină, mie îmi este atât de intim crestată în palme. Însă, gustul metalic al existenței tale o va constrânge să rătăcească din nou prin poeme dezbrăcate de patimă și pare că intensitatea respirației ei nu se mai poate măsura în gemete blânde. Golul cordial al existenței tale a transformat un poem în maledicție.